Scurte considerente privind admisibilitatea ordonanței președințiale în materia contenciosului administrativ – urbanism și achiziții publice

Există o vastă dispută juridică în privința admisibilității ordonanței președințiale în materia urbanismului, a legilor privind achizițiile publice, respectiv a contenciosului administrativ.

Articol de: Av. Alin Panghios

Plecând de la interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție CDCD nr. 27 din 2 martie 2020 s-a conturat opinia generală potrivit căreia ordonanța președințială ar fi inadmisibilă în materia contenciosului administrativ, opinie ce a fost ridicată eronat la rang de principiu.

Suntem cu toții de acord că în ceea ce privește suspendarea unor acte administrative, legiuitorul a creat o jurisdicție separată (reglementată de art. 14 și 15 din Legea 554/2004) însă, nu în toate cazurile ordonanța președințială devine inadmisibilă, ci doar atunci când prin efectul admiterii sale se atrage (Atenție!) „în mod direct” și suspendarea unui act administrativ.

În toate celelalte cazuri, când vorbim despre suspendarea efectelor altor acte (neadministrative) sau a unor lucrări, ori se solicită alte măsuri de protecție / masuri vremelnice decât cele de suspendare a unor acte administrative (chiar dacă se produce și o suspendare implicită a acestora) ordonanța președințială devine admisibilă.

Opinia generală începe să fie înfrântă de situațiile noi ce apar și care au nevoie să se bucure de aceste măsuri.

În acest sens s-a reținut și în speța noastră, Curtea de Apel Constanța stabilind prin Hotărârea nr. 2/09.01.2025 că ordonanța președințială ce viza suspendarea unor acte având legătură cu un contract de achiziție publică (în speță un contract de asociere în participațiune) este admisibilă și se judecă potrivit dispozițiilor de drept comun chiar dacă prin efectul acesteia, s-ar putea produce „implicit” și o suspendare a contractului de achiziție publică. Într-o analiză viitoare, de la simplu la complex, este necesar să ne expunem pe larg punctul de vedere și în privința sintagmei „suspendare implicită”, ce a condus la un raționament greșit din partea instanței de judecată din perspectiva calificării mijlocului procedural și a efectelor sale.

De asemenea, în jurisprudență, am identificat și o altă hotărâre recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a stabilit că „este admisibilă de principiu cererea de ordonanţă preşedinţială formulată în faţa instanţei de contencios administrativ, atunci când aceasta nu are ca obiect suspendarea unui act administrativ, ci dispunerea unor măsuri provizorii, cum ar fi impunerea unei obligaţii vremelnice în sarcina unei părţi, până la dezlegarea fondului cauzei, ipoteză întrunită şi în cauza de faţă.”

Așadar, spre deosebire de speța noastră, în acest caz Înalta Curte de Casație și Justiție nu doar că a confirmat expres admisibilitatea ordonanței președințiale în materiile cărora li se aplică dispozițiile Legii contenciosului administrativ, ci a consfințit și competența instanței de contencios administrativ de a se pronunța asupra acesteia.

Deși, în cazul nostru, a fost o provocare să trecem de testul admisibilității, pare ca acum lucrurile sunt clarificate de către instanța supremă, însă opinia noastră este că se impune o intervenție legislativă asupra Legii Contenciosului Administrativ nr. 544/2004.

Urmează să vedem, în viitorul apropiat, cum se va contura jurisprudența în această materie, în ceea ce privește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească reclamantul pentru a justifica temeinicia cererii, întrucât, în prezent, considerăm că ne aflăm în fața unei imixtiuni a dispozițiilor speciale prevăzute de Codul de procedură civilă în materia contenciosului administrativ.